„Dacă există în lumea aceasta un om care s-o ştie, eu sunt acela: pentru a iubi pe cineva, ori pentru a fi iubit, nu e nevoie de nicio rânduială socială. Mai ştiu că dragostea adevărată este ca o lumină care dă strălucire la tot ce e in jur. Dragostea nu este un obiect, nicio podoabă de aur pe care s-o smulgi cuiva pentru a o dărui altcuiva. Şi mai ştiu că, atunci când iubeşti pe cineva cu sinceritate, atunci tot ce e legat de aceasta persoană îţi devine drag.”

Romanul Dragostea nu moare este un roman scris de Maitreyi Devi ca răspuns la romanul Maitreyi de Mircea Eliade. Romanul este în cea mai mare parte autobiografic și relatează în paralel două subiecte: relația dintre Maitreyi și Eliade și relația dintre Maitreyi și soțul acesteia. Cartea a fost scrisă după 42 de ani, cu dorința de nestăpânit a scriitoarei de a arăta adevăratele fapte care s-au petrecut în perioada 1930 când Eliade primeşte o bursă pentru studii în India.
Romanul Maitreyi nu m-a impresionat, poate și din cauza faptului că am fost obligată să-l citesc în liceu. Romanul scris de protagonista din romanul lui Eliade în schimb pare mai real și este în mod clar un răspuns interesant dat lui Eliade.

„Dar de ce revine această întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obişnuiam să mă întreb uneori de ce mi-a fost dat să trăiesc o asemenea întâmplare fără urmări. Acum văd că ea n-a avut nici început, nici sfârşit. Stelele sunt strălucitoare, ele au fost martore ale suferinţelor unor oameni fără de număr, întocmai cum astăzi mă urmăresc pe mine. Stelele îmi cheamă întreaga fiinţă. Mă simt de parcă n-aş fi aici, dar mai sunt încă aici. Aş putea să plec vreodată în altă parte? Aceasta e lumea mea. […] Tot ce-aş fi putut dărui lumii, simt că am dăruit. Ştiu că am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoraţiei ce arde ca flacăra nestinsă.”

Paralel cu povestea dintre ea și Eliade merge povestea vieții ei și a soțului ei care mereu a sprijinit-o. Maitreyi, devenită în roman Amrita, nu neagă nici o secundă că l-a iubit întotdeauna pe scriitor dar susține că încetul cu încetul a renunțat la aceea iubire care o mistuia și s-a dedicat soțului ei cu care a și avut un băiat. Când după 42 de ani, Maitreyi îl întâlnește, își varsă tot amarul adunat spunând clar și răspicat ce gândise în acești ani:

„Mircea, ţi-o spun, fantezia e frumoasă iar adevărul e şi mai frumos. Dar adevărul e pe jumătate teribil pentru mine, cartea ta e un coşmar. Eram o fetişcană care, uneori, se juca de-a filozoful! Nu eram o enigmă. Misterul meu e creaţia ta. Adori fantasticul şi irealul. Dar acum eu am venit cu adevărat, pentru a săvârşi o faptă cu neputinţă de înfăptuit.”

Romanul este ușor de citit și te face să crezi imposibilul. Te face să crezi că prin puțină muncă și comunicare orice vis e realizabil.

Lectură plăcută!!